 | ||
|
Noi suntem cel iubit
şi cel care iubeşte
Bărbatul şi femeia se caută unul pe
celălalt de parcă fiecare ar căuta izvorul, care-i potoleşte setea şi hrana,
care-i astâmpără cu adevărat foamea. Bărbatul nu se simte întreg fără femeie şi
femeia se simte doar... o jumătate fără bărbat. Nu-i doar o exprimare
metaforică în afirmaţia „mi-am găsit jumătatea”, cât o realitate a trăirii
umane. Femeia nu are percepţia întregului său şi înţelesul împlinirii în
absenţa bărbatului, cum nici bărbatul nu trăieşte sentimentul fantastic al
împlinirii de sine fără femeie. Foamea noastră de altul pare a se astâmpăra
doar atunci când... am găsit în el sufletul pereche. Simţim că suntem hrăniţi
lăuntric în clipa în care ne recunoaştem în celălalt... jumătatea. Simţim în
interior că ne-am despărţit cândva; am fost cândva unul, nu ştim când, nu avem
înţelegerea intelectuală, nu avem argumente raţionale pentru o asemenea trăire,
ci doar trăirea însăşi. Ne trăim pe noi înşine ca întreg, ca unul, ne trăim –
încă – dorul unul de altul şi, în acelaşi timp, fie şi numai pentru o clipă sau
pentru câteva minute de binecuvântată simţire a sentimentului de întregire,
ştim, ştim că ne-am întâlnit sufletul pereche.
Ştiinţa nu „ştie”, ştiinţa nu explică acest
sentiment, ştiinţa nu explică nici un sentiment, dar existenţa trăită nu are
nevoie de confirmări ştiinţifice. Simplul fapt că trăim sentimentul întregirii
noastre prin altul, prin bărbatul iubit sau prin femeia iubită, simplul fapt că
el este trăit ca o clipă, într-o clipă sau devine un sentiment profund, durabil
şi persistent este tulburător. O trăire transcendentă ne azvârle direct şi
pentru totdeauna în percepţia că am fost şi vom fi întotdeauna, că am fost mai
mult decât corpul nostru şi suntem mai mult, cu mult mai mult decât haina
fizică ce ne îmbracă sufletele în această existenţă. În această misterioasă,
maiestuoasă şi binecuvântată întâlnire a jumătăţii noastre regăsim mâna Graţiei
Divine, ce se întinde către fiecare din noi, dincolo de limitele minţii, ale
logicii şi ale raţiunii, dincolo de tot ce acceptăm sau nu ca făcând parte din
existenţă, mâna care mângâie sufletul bulversat de sentimentul de separare.
Iniţiaţii spun că „sufletul pereche” este un aspect al Sinelui nostru, pe
care-l întâlnim în nenumărate întrupări, ca bărbat sau ca femeie. Că ne căutăm
continuu această jumătate, acest aspect din noi înşine, cel în care ne
recunoaştem virtuţile profunde ale sufletului, dar şi experienţele dureroase.
Eu nu ştiu dacă ei au dreptate sau nu; nu
ştiu dacă sufletele noastre se caută prin nenumărate vieţi, dar ceea ce-i sigur
pentru noi toţi este faptul că-n viaţa asta ne este o sete şi o foame
tulburătoare de celălalt. Şi-i sigur că ne simţim hrăniţi în momentul în care
trăim lângă altul... sentimentul de a fi unul şi acelaşi. E sigur că trăim
sentimentul rătăcirii, al tristeţii, al suferinţei, al dezolării, că încercăm
să ne umplem golul neîmplinirii dacă nu ne regăsim pe noi înşine în altul aşa
cum putem mai bine. Cert este că ne simţim ca şi când am fi existat de când
lumea şi simţim că vom exista întotdeauna graţie întâlnirii cu sufletul nostru
pereche. Dacă avem norocul să ne întâlnim jumătatea în celălalt, dacă avem
răbdare să aşteptăm acest deznodământ fericit al experienţei, dacă ne-am
regăsit în celălalt, fie şi numai pentru un moment, cred că Graţia Divină ne-a
întins mâna strălucitoare, prin care ne-a chemat şi ne-a dăruit şansa înălţării
interioare şi a vindecării sentimentului de separare. Aş zice că Graţia
Divină ne spune: „Iată unde poţi ajunge, iată unde trebuie să ajungi; tu eşti
cel pe care-l iubeşti în altul, tu eşti întreg prin bărbatul sau prin femeia în
care te-ai recunoscut şi nu eşti separat de el”. Vei fi schimbat pentru
totdeauna trăind sentimentul împlinirii tale în întâlnirea cu altul şi tot cei
vei căuta după aceea va fi să atingi, să guşti, să-ţi hrăneşti sufletul cu
înălţimile sentimentului de a-ţi fi regăsit „sufletul pereche”.
În
căutarea sufletului pereche se ascunde o febrilă şi minunată căutare de sine.
Sentimentul de a ne fi regăsit în sufletul pereche este o şansă a omului; şansa
de a se reîntregi pe sine, a se reîntâlni cu el însuşi fără efort, în cel mai
mare, mai puternic şi mai binecuvântat cabinet de terapie din Univers;
existenţa însăşi... În întâlnirea cu sufletul pereche se vindecă sentimentul
ancestral de separare, sentimentul că am fost abandonaţi de Dumnezeu, se
vindecă sentimentul singurătăţii, al rătăcirii şi al neîmplinirii noastre ca
fiinţe. Chiar dacă acest sentiment al împlinirii prin întâlnirea cu sufletul
pereche nu este perpetuu, chiar dacă îl pierdem pe drum, sufletul nu-l uită.
Inconştient, pornim în căutarea acestei împliniri, într-o călătorie spirituală,
conştientă, în care vrem să ne atingem din nou pe noi înşine şi, în acelaşi
timp, să ne simţim întregi. Noi suntem cel iubit şi cel care iubeşte, sufletul
pereche este imaginea ideală a sufletului nostru, în celălalt ne întâlnim cu
noi înşine şi ne cunoaştem în cea mai tulburătoare formă de exprimare a
frumuseţii şi a iubirii din noi.
MARIA TIMUC
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu