Frumuseţea este a
profunzimii
Frumuseţea este ceva
sălbatic – frumuseţea nu este niciodată ceva civilizat. În momentul când
civilizezi frumuseţea, ea devine urâtă. Nu există vreo modalitate prin care
poţi civiliza frumuseţea.
Frumuseţea este ceva sălbatic, pentru că ea face parte din natură. Ea nu este hrană, ci natură. Acesta este motivul pentru care copacii sunt frumoşi, la fel animalele şi păsările. Este imposibil să găseşti o pasăre sau o căprioară urâtă. Natura are o frumuseţe spontană.
Numai omul se urâţeşte. Şi dilema se naşte din faptul că numai omul încearcă să fie frumos. Urâţenia apare numai datorită efortului de a fi frumos. Ideea de a fi frumos semnifică faptul că ai acceptat că eşti urât. Ideea este orientată către propria condamnare.
Un lucru este cert: cel care încearcă să fie frumos şi-a acceptat deja inferioritatea, urâţenia, inutilitatea. Acum încearcă să o ascundă, să o acopere sau să o îmbunătăţească. Omul este singurul animal care încearcă să fie frumos şi tot el este singurul care este urât.
Aşa că primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim în viaţă este: cu cât eşti mai aproape de natură – de aspectul său sălbatic, cum ar fi sălbăticia oceanului, a munţilor sau a junglei – cu atât eşti mai frumos.
Există bucurie în frumuseţe. Din frumuseţe se naşte dragostea, expresivitatea şi creativitatea.
Numai o persoană frumoasă poate să fie creativă, pentru că se acceptă pe sine. El este bucuros că este el, este recunoscător că este el, iar din această bucurie şi recunoştinţă apare, normal, creativitatea. Lui i-ar plăcea să picteze, să compună muzică, să ajute lumea să se dezvolte sau să facă din această lume un loc mai bun. Dar lui i-ar plăcea să facă aceste lucruri pentru că existenţa a făcut atât de multe lucruri pentru el. Această creativitate se naşte din recunoştinţă – aceasta este adevărata sursă a creativităţii.
Dar acest lucru este posibil numai când te accepţi, atunci când nu încerci să te ascunzi în spatele măştilor, atunci când nu încerci să te camuflezi, când nu dai naştere unei personalităţi, ci permiţi esenţei să te domine.
Animalele nu au personalitate – nu vorbesc aici despre animalele dresate; ele încep să aibă personalitate.
Un câine sălbatic nu are personalitate, el este doar esenţă. Dar odată ce este dresat, el începe să aibă caracter politic, să fie plin de tact. El începe să devină o persoană; el nu mai este un simplu individ. Se preface. Tu îl loveşti şi el continuă să dea din coadă în prezenţa ta, pentru a-ţi aduce laude. Acest lucru semnifică personalitate. Lui i-ar plăcea să te sfâşie în bucăţi, dar ştie că tu eşti şeful şi ştie care sunt limitele. Ştie că în curând se apropie cina şi va fi în dilemă. Va fi bătut şi pedepsit. Ştie că este neajutorat, aşa că el creează o persoană, o mască. Devine fals, începe să se prefacă, devine civilizat şi educat… şi îşi pierde din frumuseţe.
Frumuseţea aparţine lucrurilor sălbatice, vaste.
Oceanul este vast şi sălbatic; nu poţi să vezi celălalt ţărm. Nu poţi niciodată să vezi celălalt ţărm al frumuseţii. Poţi să-l vezi, dar nu poţi să-l cuprinzi. Poţi să-l trăieşti, poţi să te bucuri de el, dar nu te poţi cufunda în el; nu-l vei putea pătrunde niciodată. El este de nepătruns, este incomensurabil.
Frumuseţea este oceanică, vastă, incredibil de vastă. Frumuseţea are profunzime, la fel ca oceanul.
Un om civilizat trăieşte numai la suprafaţă; el este un înotător, nu un scufundător. El ştie perfect cum să se menţină la suprafaţă. Cunoaşte bine perimetrul – modul în care se desfăşoară, maniere, etichetă şi tot tacâmul. Chiar sub el se află profunzimea: cu cât te afunzi mai mult, cu atât mai frumos eşti.
Frumuseţea este a profunzimii: cu cât mai profund te afunzi, cu atât mai frumos eşti.
Iar această frumuseţe nu este de pe această lume, pentru că frumuseţea este dimensiunea divinităţii.
Cu cât mai mult te afunzi, cu atât mai mult centrul tău interior începe să se dezvolte.
Frumusetea nu este machiaj, este dezvoltare. Machiajul este de suprafata. Frumusetea se afla in interior.
Frumuseţea este ceva sălbatic, pentru că ea face parte din natură. Ea nu este hrană, ci natură. Acesta este motivul pentru care copacii sunt frumoşi, la fel animalele şi păsările. Este imposibil să găseşti o pasăre sau o căprioară urâtă. Natura are o frumuseţe spontană.
Numai omul se urâţeşte. Şi dilema se naşte din faptul că numai omul încearcă să fie frumos. Urâţenia apare numai datorită efortului de a fi frumos. Ideea de a fi frumos semnifică faptul că ai acceptat că eşti urât. Ideea este orientată către propria condamnare.
Un lucru este cert: cel care încearcă să fie frumos şi-a acceptat deja inferioritatea, urâţenia, inutilitatea. Acum încearcă să o ascundă, să o acopere sau să o îmbunătăţească. Omul este singurul animal care încearcă să fie frumos şi tot el este singurul care este urât.
Aşa că primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim în viaţă este: cu cât eşti mai aproape de natură – de aspectul său sălbatic, cum ar fi sălbăticia oceanului, a munţilor sau a junglei – cu atât eşti mai frumos.
Există bucurie în frumuseţe. Din frumuseţe se naşte dragostea, expresivitatea şi creativitatea.
Numai o persoană frumoasă poate să fie creativă, pentru că se acceptă pe sine. El este bucuros că este el, este recunoscător că este el, iar din această bucurie şi recunoştinţă apare, normal, creativitatea. Lui i-ar plăcea să picteze, să compună muzică, să ajute lumea să se dezvolte sau să facă din această lume un loc mai bun. Dar lui i-ar plăcea să facă aceste lucruri pentru că existenţa a făcut atât de multe lucruri pentru el. Această creativitate se naşte din recunoştinţă – aceasta este adevărata sursă a creativităţii.
Dar acest lucru este posibil numai când te accepţi, atunci când nu încerci să te ascunzi în spatele măştilor, atunci când nu încerci să te camuflezi, când nu dai naştere unei personalităţi, ci permiţi esenţei să te domine.
Animalele nu au personalitate – nu vorbesc aici despre animalele dresate; ele încep să aibă personalitate.
Un câine sălbatic nu are personalitate, el este doar esenţă. Dar odată ce este dresat, el începe să aibă caracter politic, să fie plin de tact. El începe să devină o persoană; el nu mai este un simplu individ. Se preface. Tu îl loveşti şi el continuă să dea din coadă în prezenţa ta, pentru a-ţi aduce laude. Acest lucru semnifică personalitate. Lui i-ar plăcea să te sfâşie în bucăţi, dar ştie că tu eşti şeful şi ştie care sunt limitele. Ştie că în curând se apropie cina şi va fi în dilemă. Va fi bătut şi pedepsit. Ştie că este neajutorat, aşa că el creează o persoană, o mască. Devine fals, începe să se prefacă, devine civilizat şi educat… şi îşi pierde din frumuseţe.
Frumuseţea aparţine lucrurilor sălbatice, vaste.
Oceanul este vast şi sălbatic; nu poţi să vezi celălalt ţărm. Nu poţi niciodată să vezi celălalt ţărm al frumuseţii. Poţi să-l vezi, dar nu poţi să-l cuprinzi. Poţi să-l trăieşti, poţi să te bucuri de el, dar nu te poţi cufunda în el; nu-l vei putea pătrunde niciodată. El este de nepătruns, este incomensurabil.
Frumuseţea este oceanică, vastă, incredibil de vastă. Frumuseţea are profunzime, la fel ca oceanul.
Un om civilizat trăieşte numai la suprafaţă; el este un înotător, nu un scufundător. El ştie perfect cum să se menţină la suprafaţă. Cunoaşte bine perimetrul – modul în care se desfăşoară, maniere, etichetă şi tot tacâmul. Chiar sub el se află profunzimea: cu cât te afunzi mai mult, cu atât mai frumos eşti.
Frumuseţea este a profunzimii: cu cât mai profund te afunzi, cu atât mai frumos eşti.
Iar această frumuseţe nu este de pe această lume, pentru că frumuseţea este dimensiunea divinităţii.
Cu cât mai mult te afunzi, cu atât mai mult centrul tău interior începe să se dezvolte.
Frumusetea nu este machiaj, este dezvoltare. Machiajul este de suprafata. Frumusetea se afla in interior.
OSHO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu