Observaţia este intelectul care se îndreaptă spre subconştient şi îl pătrunde

 

Fiţi atenţi si constataţi voi înşivă

Nu este necesar să luptaţi contra voastră, ci să ştiţi cine sunteţi. Incoerenţele, paradoxurile ce vă caracterizează se datoresc orbirii voastre. Cunoaşterea de sine le va face să se topească precum zăpada la soare. Curiozitatea voastră, nerăbdarea voastră este de înţeles. Vă este sete de adevăr, suspinaţi după plenitudine şi doriţi cu ardoare să sondaţi misterele vieţii. Să ştiţi că ceea ce numiţi voi viaţă, nu este deloc viaţă. Ar fi mult mai corect să vorbim de o lungă agonie.

Naşterea, venirea pe lume şi întreţinerea corpului în aşteptarea decăderii sale, este ceva foarte îndepărtat de cerebrarea naturală a existenţei. Diferenţa este tot atât de mare ca aceea care distinge putrefacţia de imortalitate. Dezintegrarea fizică este un sfârşit inevitabil, în timp ce iluminarea, renaşterea conştiinţei, duc la infinit. Două lucruri se oferă celui care vrea să găsească ultimul, esenţa – şi anume morala şi religia.

De obicei morala este prezentată ca o etapă pregătitoare, condiţia prealabilă, prima etapă a unei scări ale cărei stadii superioare sunt rezervate religiei. Se crede în mod curent că omul lipsit de morală nu are acces la spiritualitate. Eu nu împărtăşesc deloc acest punct de vedere. Din propria-mi experienţă am constatat că omul moral nu are necesarmente un spirit religios. Din contră, omul religios nu este niciodată imoral.

Eticul nu duce la spiritualitate, nu este nici măcar prima piatră a acesteia. Din contră, spiritualitatea autentică este aceea care face cu adevărat omul drept şi just. Pentru mine morala şi religia sunt deci două căi distincte şi chiar opuse.

Disciplinându-vă, supunându-vă dogmelor şi convenienţelor locului şi ale epocii, vă modelaţi comportamentul, îl adaptaţi. Atitudinile dvs. sociale, conştiinţa voastră morală, sunt rezultatul interacţiunii voastre cu mediul în care trăiţi, ecoul relaţiilor pe care le întreţineţi cu ceilalţi. Nu sunteţi singuri pe Pământ, trăiţi în grup şi contactele cu ceilalţi sunt frecvente şi inevitabile. Relaţiile vă ţin loc de identitate şi calitatea voastră este judecată în funcţie de ele. Atitudinea voastră trebuie să fie conformă atitudinii cerute de colectivitate. Dar ce este această colectivitate şi ce are ea de-a face cu personalitatea voastră simplă şi naturală? Nimic! Societatea nu ar pierde nimic pierzându-vă. Puţina importanţă pe care o aveţi pentru ea, depinde de funcţiile pe care le îndepliniţi. Voi nu contaţi, doar relaţiile pot avea vreo greutate. Nu prezentaţi nici un interes, doar personajul vostru public reţine atenţia.

Faptul că educaţia se limitează în a face din voi nişte rotiţe familiale şi sociale bune, nu are deci nimic surprinzător. Pentru grupul căruia îi aparţineţi, omul nu este nimic mai mult decât un mecanism. Această condiţionare, această reglementare a vieţii în comun a construit enormul mit al onorabilităţii, al bunelor moravuri şi al virtuţii.

Automat, personalitatea hărţuită de setea de divin se referă la condiţionările pe care le suferă şi-şi imaginează că trebuie să se conformeze unui model de comportament. În toată lumea, s-a sfârşit prin a crede că a-b-c—ul spiritualităţii este în principiile morale de gravitate, frugalitate, altruism, ruşine faţă de sex, pocăinţă, ş.a.m.d. Negarea naturii ar fi o pepinieră de sfinţenie. De la cetăţeanul bun, la omul milos şi la martirul sfânt, drumul pare logic. Daţi-mi voie să vă spun că este o minciună, o capcană, o mascaradă, o momeală; faptele sunt foarte elocvente.

Morala nu face omul nici virtuos, nici religios şi în mod sigur nu îl face uman. Ea poate cel mult să facă din voi o fiinţă socialmente acceptabilă, dar a fi admis de către un grup nu înseamnă deloc că aţi căpătat o profunzime reală. Figura atrăgătoare, limbajul rafinat, manierele plăcute nu vă transformă. Morala autentică – şi ea există – este rezultatul unei purificări personale totale, al unei evacuări a tot ceea ce este căpătat. La ce seveşte să vă lustruiţi carapacea? A vă modifica suprafaţa în timp ce centrul rămâne identic este ceva inutil, ba chiar periculos. Veţi plăti foarte scump şi societatea de asemenea.

Condiţionarea, regresiunea şi refularea satisfac aparent lumea, dar individul este strivit, negat. El este clivat în două, opus lui însuşi, în conflict permanent cu propriul său adevăr şi aceasta fără nici un fel de şansă de a câştiga. Această executare a fiinţei umane în profitul a ceea ce este mai fals în societate, este pur şi simplu violenţă.

Ca atare atitudinea voastră nu înseamnă nimic, ceea ce importă sunt pârghiile, motivaţiile acţiunilor voastre, căci ele traduc starea voastră de spirit. A te lupta cu rezultatul fără să să urci până la cauză este semn de prostie. A afecta virtutea nu serveşte la nimic, nu încercaţi să faceţi din ea o sadhana. Tăind ramurile copacului nu veţi face decât să să-i stimulaţi creşterea. El nu îşi trage vitalitatea din ramuri, ci din baza care se află sub pământ, din rădăcină.

Pentru a opera o adevărată răsturnare în viaţa voastră, întorceţi-vă deci la rădăcinile voastre, la fiinţa interioară. Comportamentul vostru se va schimba în consecinţă şi nu invers. Corectarea în exclusivitate a comportării voastre sociale, a modului cum funcţionaţi pe plan social nu este decât o represiune, nici o mutaţie nu este posibilă în acest mod.

Ce este represiunea? Discreditarea aruncată asupra sentimentelor spontane, interzicerea de a te exprima liber, obligaţia de a aborda o faţă care nu este a voastră.

Sentimentele reprimate unde se duc? Dispar? Deloc! Ele îşi urmează cursa în voi. Pe planuri mai secrete, mai subterane, mai oculte. Se refugiază departe de conştiinţa voastră morală şi continuă să prolifereze şi să se întindă. Un război cumplit se angajează între străfundurile subconştientului vostru şi spiritul vostru raţional. Această conflagraţie obscură vă minează, vă epuizează energia şi conduce la boală psihică.

Nebunia este preţul pe care-l plăteşte o civilizaţie fondată pe ipocrizie, impostură, morală caricaturală. Psihoza însoţeşte ca o epidemie expansiunea civilizaţiei. Nu e departe vremea când lumea va deveni un azil de alienaţi. Cele două mari războaie mondiale ale erei moderne sunt revelatoare. Al treilea război va însemna fără îndoială sfârşitul acestei frumoase planete. Exploziile care se produc în viaţa particulară, cum ar fi violenţele de tot felul – sinuciderea, crima, violul – şi înfruntările sângeroase care ridică grupurile de oameni unii contra altora, sau le deşiră din interior, sunt rezultatul represiunii.

Fiinţa umană este definitiv incapabilă să ducă o viaţă cu adevărat morală, adică naturală, din cauza constrângerilor. Într-o zi sau alta ea sucumbă tentaţiei, minciuna devine prea teribilă pentru a o mai putea asuma. Ipocrizia conştientă este totuşi cel mai puţin rea dintre soluţiile care vi se oferă. Ea vă debarasează de conflictul intern. Este suficient să mimezi, să joci comedia. Societatea este satisfăcută şi veţi fi salvat un minimum de sinceritate personală.

Duplicitatea, iezuismul, sunt produsul falsei morale, al virtuţii impuse din exterior. Viaţa în comun aşa cum se manifestă ea în ziua de azi, adică refuzul masiv al realităţii conduce la două lucruri: reprimarea spontaneităţii voastre şi o simulare a trăsăturilor sancţionate de ordinea stabilită. Primul proces duce la nebunie. Cel de-al doilea, adică simularea trăsăturilor impuse de societate face din voi un fariseu, un Tartuffe. Ambele sunt nişte calamităţi. Nici una nici cealaltă din aceste formule detestabile nu sunt demne de voi. Există o a treia, pe care societatea nu o recomandă şi anume aceea ce a vă comporta ca o brută, ca o fiinţă bestială. Dacă această variantă nu vă tentează, vă rămâne alegerea între nebunie şi ipocrizie.

Omul cade în sălbăticie atunci când se abandonează instinctelor sale inconştiente, refuzând să mai lupte. El încearcă în mod disperat să regăsească un fel de coerenţă, o stare naturală, de exemplu drogându-se sau îmbătându-se, bând alcool. Dar căutând să distrugă luciditatea care l-a îndepărtat de animalitate el se sinucide, căci omul nu poate să refuze ceea ce este el în mod profund, o fiinţă conştientă. Faptul că omul devine un denaturat atunci când se intoxică, arată clar că luciditatea, conştienţa, nu face parte din regnul materiei, ea este divină, este o facultate a sufletului, o virtualitate pe care omul nu o poate eluda, de care este imposibil să fugă şi pe care trebuie s-o cultive.

Eliberarea depinde de dezvoltarea sa totală, nimic altceva nu va reuşi să-l scape de infernul pe care-l traversează.

Nu sunteţi condamnaţi la o fiinţă bolnavă mental, la un impostor sau un animal. O altă cale vă este oferită, aceea a religiei autentice, a inteligenţei luminoase, a intuiţiei.

La opusul decadenţei, al refulării sau al comediei sociale, ea vă conduce spre o viaţă reală, spre cunoaştere. Ea generează un comportament în sfârşit uman şi suprimă barbaria omului orbit de Ego. Ea nu reprimă şi nu refulează nimic. Ea vă sfărâmă lanţurile. Obiectivul său nu este de a vă adapta altora, ci de a vă ajuta să renaşteţi la adevărata voastră identitate. În loc să facă din voi nişte travestiţi, ea vă revelează esenţa voastră divină. Relaţiile voastre sociale nu o preocupă. Aceste relaţii se transformă pe măsură ce inima voastră profundă îşi va regăsi tronul. Morala este o convenţie, spiritualitatea este individuală. Morala este o atitudine, religia este o realitate interioară.

Etica este o amenajare periferică, spiritualitatea emană din suflet.

Bunele maniere nu sunt capabile să facă omul moral. Cum i-ar putea permite ele accesul la propria-i esenţă? Morala începe prin a încorseta omul, în timp ce religia începe prin cunoaşterea de sine. În această lume multiplele aspecte ale răului produs de om sar în ochi. Ce anume face întreprinderile umane atât de malefice? Chiar omul de bună credinţă constată că gândurile şi actele sale sunt desfigurate de pasiuni neaşteptate.

Fiţi atenţi si constataţi voi înşivă. Nu acceptaţi nici o explicaţie gata făcută.

Contemplarea de sine, meditaţia, vor mobiliza energia care vă va ajuta să cunoaşteţi şi să depăşiţi Diavolul. Observaţia constantă, neutră, pătrunzătoare, a propriei voastre identităţi este o sadhană, o disciplină spirituală, căci ea vă permite să găsiţi şi să eliminati răul din voi. Progresiv, goana pentru prinderea eului va lumina colţurile cele mai sumbre ale personalităţii voastre şi vă va priva astfel comportamentele voastre aberante de forţa lor motrice. Ţineţi bine minte că privirea interioară liniştită şi calmă vă va aduce dintr-o dată revelarea şi eliberarea. Cunoaşterea eliberează. Ea vă transformă viaţa în întregime. Dezgropând rădăcinile veţi vedea în ce constau ele şi expunerea lor la lumina zilei va sfârşi prin a le distruge. Pulsaţiile oarbe nu rezistă la razele conştiinţei, acel “cunoaşte-te pe tine însuţi” al înţelepţilor din toate timpurile indică acest lucru fără nici un fel de dubiu. Cunoaşterea de sine este singura virtute. Ignoranţa de sine este singurul păcat.

Conştiinţa este singura morală care poate exista, iar imoralitatea este opera inconştientului. Acesta îşi exercită puterea nocivă prin intermediul bestiei, al ipocriziei şi al alienării mentale, al intoxicaţiilor şi sfârşeşte prin a învinge ceea ce mai rămâne inteligent în voi. Inconştientul vă face anxios şi posesiv, agresiv şi obscen, el vă împinge să inventaţi şi să folosiţi mijloace care favorizează deriva spre bestialitate. Singura vindecare posibilă constă în a restaura conştienţa, care este apanajul omului. Cultivaţi-vă luciditatea, privirea interioară şi observaţia detaşată de tot ceea ce vă mişcă mentalul.

Gradat, furtunile emoţionale, exigenţele egoiste, nervii şi disperarea vă vor părăsi.

Aceste rele nu pot afecta decât omul adormit, abrutizat, insensibil, omul inconştient. Să ştiţi că niciodată, nimeni nu a făcut răul în cunoştinţă de cauză. Toate păcatele sunt variante ale unui singur flagel: ataşamentul de ego.

Acesta este o falsă identitate. O iluzie. Cunoaşterea de sine îl va zdrobi, îl va face să piară ca un balon de săpun.

V-am explicat ce trebuie să faceţi. Staţi liniştiţi, instalaţi astfel încât corpul vostru să cântărească cât mai puţin posibil şi să înceteze să vă mai preocupe. Observaţi ceea ce vă traversează spiritul ca şi cum aţi privi valurile care se rostogolesc pe plajă. Krishnamurtti numea această stare conştiinţă “neutră” sau “imposibilă”. Fiţi complet detaşaţi de ceea ce descoperiţi în voi. Ce înseamnă a fi detaşat? Detaşarea este neutralitate, absenţa identificării, a judecăţii, a alegerii, a comparaţiei, a intervenţiei.

Nimic nu este decretat bun sau rău la plecare, considerat ca vicios sau virtuos, lăudabil sau condamnabil. Observaţi, nimic mai mult. Mulţumiţi-vă să priviţi, să vedeţi, ca şi când aţi fi spectatorul unei piese de teatru. De îndată ce adoptaţi o atitudine, de îndată ce judecaţi, nu mai observaţi, ci gândiţi! Înţelegeţi bine distincţia dintre gândire şi observaţie. Gândirea este o mişcare a intelectului spre ceea ce este cunoscut, deja conştient. Observaţia este intelectul care se îndreaptă spre subconştient şi îl pătrunde.

Gândirea este dualistă, ea acţionează prin perechi de opuşi, ea nu poate, de exemplu, să conceapă un bine decât raportat la rău. Ea divizează, separă, apreciază şi introduce o reprimare subtilă care închide uşile inconştientului şi interzice accesul la misterele sale. Necunoscutul îşi dezvăluie secretele nu gândirii, ci observaţiei. Întradevăr, atunci când nici o interdicţie nu le mai este opusă, pulsaţiile şi experienţele trăite, uitate, ţâşnesc spontan în goliciunea lor fără fard. Este un moment de teroare intensă; înfruntându-şi faţa ascunsă, fără umbră, realitatea pe care ar cuceri-o masca cotidiană, omul este prins de panică. I-ar place să-şi închidă ochii şi să-şi îngroape cât mai curând posibil lumea mişcătoare zărită în străfundurile sale. Trebuie un curaj ieşit din comun pentru a traversa această încercare majoră, este un calvar, o mare suferinţă care purifică. Acela sau aceea care rămâne calm şi hotărât în lupta cu această încercare, devine un maestru al conştienţei şi vede în sfârşit minunile desfăşurându-se în faţa lui.

El îşi cufundă privirea în sursa abisală a pasiunilor, el are acces la inima inconştientului.

Aceasta îi conferă o libertate supranaturală.

Drumul începe prin meditaţie, continuă prin observaţie şi conduce la cunoaştere şi libertate. Ajunge la cunoaştere şi se termină prin libertate.  Vreau să cunoaşteţi această alchimie, această răsturnare a comportamentului vostru prin transfigurare interioară. Veţi înţelege atunci că etica este o consecinţă, că ea nu va fi niciodată un început. Lăsaţi-vă deci preocupările morale, îndepărtaţi-vă scrupulele, consacraţi-vă mai curând sadhanei spirituale, meditaţiei. Virtuţile vor înflori în voi, ca tot atâtea urme lăsate de trecerea unei caleşti. Străduiţi-vă să vedeţi adevărul. Focul cunoaşterii vă va consuma iluziile, slăbiciunile şi viciile. Cucerirea inconştientului de către conştient este singura revoluţie adevărată, singurul progres demn de acest nume pe care îl poate spera umanitatea.

Nimic altceva nu va putea să creeze vreodată un om nou, o fiinţă umană conştientă de propria sa natură divină şi prin aceasta o fiinţă morală în mod sincer şi spontan. Calitatea sa profundă nu va fi ceva ce se va deduce din actele sale, din comportamentul său. Plenitudinea sa interioară va străluci ca un astru, toate actele sale vor iradia mulţumirea care îl locuieşte, umanitatea care îi este proprie. Muzica celestă care se înalţă din acela care a depăşit dualitatea şi conflictele, nu aparţine nici timpului şi nici spaţiului. Este o simfonie eternă care cântă în noi atunci când se instalează pacea profundă, puritatea, inocenţa, libertatea. În ritmul acestei melodii fericite intrăm în rezonanţă cu infinitul, cu ceea ce se numeşte Dumnezeu.

                                                                        OSHO