 |
Trebuie să iubiţi pe cel care sunteţi
|
Şi cum faceţi asta? Aruncaţi o privire
asupra vieţii voastre şi întrebaţi-vă, „Sunt eu o persoană care suferă? Am
regrete? Sunt o victimă? Sunt plin de ură şi de mânie?“ Puneţi-vă aceste
întrebări, iar dacă răspunsul la vreuna dintre ele este da, cel mai bun mod în
care veţi dobândi iubire este să vă iubiţi pe voi înşivă suficient de mult,
încât să le daţi la o parte. Cum le daţi la o parte? Înlocuiţi reţeaua aceea
neuronală, o conectaţi la altceva. În loc de „soare“, conectaţi-o la „o
banană“. Iar după ce creierul – care este calculatorul – se prinde cum e cu
programul, pe acela îl va declanşa întotdeauna. Aceasta este adevărata iertare
şi acesta este actul iubirii de sine.
Iubiţi-vă pe voi înşivă. Nu vă torturaţi
niciodată. Iubiţi-vă. Nu vă comparaţi niciodată cu alţii. Nu există nimeni
altcineva ca şi voi. Să vă iubiţi pe voi înşivă. Să nu credeţi că iubirea are
ceva de a face cu modul în care arătaţi. Iubirea are de a face cu tot ceea ce
este esenţial în voi. Aşa că, acordaţi-vă iubire. Nu mai e nimeni ca voi, aşa
că nu mai fiţi ca toţi ceilalţi. Nu vă mai gândiţi că lumea vă e datoare cu
ceva. Nu vă e datoare cu nimic. Voi vă sunteţi datori. Iubiţi-vă într-atâta,
încât să-i iertaţi pe oamenii din viaţa voastră. Asta nu înseamnă doar că voi
vreţi ca ei să fie iertaţi, ci şi voi vreţi să fiţi iertaţi. Asta înseamnă să
vă iubiţi pe voi înşivă.
Şi acuma, ce se întâmplă atunci când
lucraţi asupra voastră în acest fel? Înţelegerea se schimbă. Oamenii care vin
acum în viaţa voastră au cu toţii acelaşi numitor comun şi fiecare dintre ei
iubeşte ceea ce este el. Au o independenţă de ştrengari. Se gândesc mai mult la
mintea lor decât la corpul lor şi găsesc esenţa într-o briză de seară şi găsesc
iubirea în natură. Şi dacă pot să facă asta, atunci cu siguranţă că au iubire
şi pentru voi, pentru că voi o meritaţi. În viaţă nu căpătaţi niciodată ceea ce
nu meritaţi.
Am început această mică discuţie cu voi,
pentru că vreau să ştiţi că a vă înţelege viaţa nu trebuie să însemne sfârşitul
fericirii voastre. Adesea, este începutul ei. Aţi căutat peste tot în jur, la
toată lumea, încercând să găsiţi bucuria. Ştiţi, v-aţi căsătorit cu oameni şi
i-aţi făcut să vă promită că o să vă iubească. Ei, cum ar fi să vă promiteţi vouă
înşivă că o să vă iubiţi pe voi înşivă? De ce oare aţi dat sarcina asta
altcuiva? Nimeni nu e în stare să facă aşa ceva. Nu există în domeniul nevăzut
nici măcar un maestru care să aibă puterea să iubească în locul vostru. Atunci,
de ce vă aşteptaţi la un biet muritor, ca şi voi, să fie aşa de responsabil cu
a vă iubi pe voi?
A găsi fericirea în alţii nu înseamnă decât
a căuta nenorocirea, pentru că toţi o să vă dezamăgească, la fel cum şi voi
i-aţi dezamăgit pe toţi. Câţi oameni au fost dezamăgiţi pentru că nu v-aţi
dovedit a fi aşa cum credeau ei că ar trebui să fiţi sau nu arătaţi aşa cum
cred ei că ar trebui? Câţi oameni au fost dezamăgiţi sau încurcaţi de
brutalitatea sau de nepoliteţea voastră? Dezamăgiţi oamenii tot timpul. Nu e
nimic nou în asta.
Ceea ce vreau să vă spun şi care este de o
importanţă atât de vitală este că, atunci când vă vedeţi pe voi cu onoare, vă
faceţi un mare serviciu. Dacă vă pierdeţi bucuria şi vă întristaţi o vreme – nu
când e vorba de o afecţiune medicală – asta înseamnă că aţi dat înapoi şi v-aţi
luat însărcinarea să mai primiţi ceva cunoaştere, permiţând creierului să se
schimbe fără isteria emoţiilor. De aceea căutăm refugiul cel sigur din creierul
mijlociu. Asta înseamnă depresia.
Oare să fie prea târziu pentru cineva? Niciodată
nu e prea târziu. Dacă trăiţi toată această viaţă în prostie şi în ignoranţă,
iar în ultima zi a vieţii voastre, răsăritul soarelui devine dintr-o dată
important pentru voi, vederea zilei următoare, a dimineţii, atunci în dimineaţa
aceea veţi avea o comuniune cu viaţa şi cu natura, pe care, în orbirea
tinereţii şi în izolarea de la vârsta mijlocie, nu aţi văzut-o şi nu aţi
simţit-o niciodată. Şi dacă în acea ultimă dimineaţă sunteţi una cu bastonaşele
acelea aurii de lumină, care dansează în cadrul ferestrei, şi dacă vă
surprindeţi în fiecare clipă ca fiind parte din acea lumină, atunci când veţi
muri, aceasta va fi fost cea mai importantă zi din viaţa voastră. Atunci, viaţa
voastră va fi meritat cu adevărat să fie trăită.
Dacă suntem Dumnezei, aşa cum v-am spus,
atunci suntem înzestraţi cu responsabilitatea de a acţiona ca nişte Dumnezei.
Dacă suntem Dumnezeu, nu e treaba nimănui să ne facă fericiţi, decât a noastră.
Dacă suntem Dumnezei, nu e treaba nimănui să ne dea iubire, decât a noastră. Atunci
când iubim cu adevărat ceea ce suntem, atunci Dumnezeu domneşte în noi, pentru
că Dumnezeu este un dătător, nu cineva care ia. Atunci, puteţi să îi iubiţi
necondiţionat pe toţi, pentru că puteţi să iubiţi fără condiţia ca ei să vă
împărtăşească iubirea. De ce aţi avea nevoie de împărtăşire, dacă aceasta se
află deja în voi? Aceasta este libertatea supremă şi, în cele din urmă, acesta
este modul în care iubeşte un maestru. Şi nu-i aşa că e minunat? Nu trebuie să
vă mai îngrijoraţi că n-o să îi iubiţi pe oameni dacă sunt prea slabi, sau prea
bătrâni, sau dacă sunt prea tineri, sau dacă nu au culoarea potrivită la piele,
sau dacă bilanţul lor este în zona negativă. Toate astea dispar, pentru că ceea
ce sunteţi cu adevărat este deja aici şi are loc pentru toată lumea.
Asta înţelegem atunci când spunem că
iubirea necondiţionată trebuie să v-o daţi mai întâi vouă înşivă. Din tot ce
aţi învăţat în scurtul timp pe care l-am petrecut împreună, vreau să ştiţi că
aceasta este învăţătura cea mai importantă. Fără această cunoaştere – şi chiar,
fără efortul de a o aplica, puteţi să creaţi fenomene aici, la această şcoală,
pentru că aveţi cu toţii capacitatea să o faceţi, dar în cele din urmă,
fenomenele nu vă vor face fericiţi. Ca şi toate celelalte, ele vor fi ceva banal,
iar voi vă veţi simţi tot goi pe dinăuntru.
Să vorbim despre credinţă şi neîncredere.
De ce să nu aveţi încredere în nimic? În ce anume ar trebui să nu aveţi
încredere? Gândiţi-vă o clipă la asta. Să luăm viaţa de după moarte. Ei bine,
asta e un pic cam tulbure acum. Şi ce câştigaţi, dacă nu credeţi în nimic? Ce
câştigaţi dacă aveţi o minte deschisă? Păi, totul. Ce pierdeţi atunci când
renunţaţi la îndoială? Controlul. Controlul este ceva foarte puternic, iar
persoanele care sunt puternice sunt oameni cărora le place foarte mult
controlul.
Abia aţi început să învăţaţi. Şi dacă vă
uitaţi la toată cunoaşterea asta, dacă vă daţi seama că iertarea nu e ceva ce
ceri altcuiva, ci ceva ce îţi ceri ţie, dacă aţi obosit să tot fiţi nefericiţi
şi vă hotărâţi să fiţi fericiţi, atunci ziua aceasta şi-a slujit scopul cu
adevărat. De asemenea, veţi vedea şi că veţi deveni mai sănătoşi, mai fericiţi
şi mai tineri. Nefericirea este o boală care se manifestă întotdeauna în corp.
Dacă vă uitaţi la viaţa voastră şi spuneţi, „Dumnezeule, eu am creat toate
astea; de ce nu puteam să fac mai bine?“. Ce anume este mai bine? Puteţi să
faceţi numai ceea ce ştiţi să faceţi. Doar că nu v-a spus nimeni asta niciodată
şi, ori de câte ori a încercat cineva să o facă, se mai afla pe acolo şi
altcineva, care să o ia în râs. Nimeni nu v-a acordat niciodată permisiunea să
visaţi. Mai mult, nimeni nu v-a explicat vreodată ştiinţa actului de a visa.
Nimeni nu v-a acordat permisiunea să vă schimbaţi viaţa şi să spuneţi că asta e
bine – pentru că vreau să ştiţi că Dumnezeu înseamnă schimbare.
Ceea ce stagnează în viaţa noastră e
plictisitor. A mai fost trăit. A mai fost făcut. A mai fost gândit. A mai fost
gustat, mirosit şi simţit. Asta e plictisitor. Pentru Spirit, asta înseamnă
stagnare. Când începeţi să vă schimbaţi, asta nu înseamnă să răniţi pe nimeni.
Înseamnă să vă eliberaţi pe voi înşivă. Atunci când vă schimbaţi, Observatorul
de aici, de sus, se schimbă şi el în voi, iar întreaga voastră viaţă va trece
printr-o metamorfoză; şi atunci când se va forma din nou, ea va reflecta cu
exactitate starea voastră mentală. N-aveţi nimic de pierdut dacă vă iubiţi pe
voi înşivă – decât trecutul.
RAMTHA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu