La ce munca grea, extenuanta ne supunem in viata ascunzand si suprimand pe cine suntem. Ne obstructionam exprimarea si ne limitam in alegeri doar pentru ca ratacim in starea de inconstienta. Aceasta este demonstratia suprema a dualitatii. Ne intemnitam in propriile sisteme de credinta. Ne temem de judecata, de neacceptare, de neapreciere. Ne abuzam, ne hranim dramele si rolurile de veritabile victime. Ne invinovatim, ne dezamagim, ne tradam pe noi insine si cand ne privim in oglinda nu mai stim pe cine vedem. Nu ne mai recunoastem. In ce ne-am transformat? In masti, armuri, protectii si proiectii. Iar mastile reprezinta orice altceva decat adevarul. Ne petrecem vietile in asteptari, dependente, compromisuri, atasamente, manipulari, control, neincredere, justificari si tipare. Si toate acestea pentru a obtine acceptarea, atentia, siguranta si iubirea celor din jur. Ne-am tot dat puterea si ne-am ales cu sentimentul de nepretuire de sine. Am uitat sa alegem bucuria. Si daca dumnezeu este bucurie, atunci pacatul este suferinta. Am negat legile sufletesti prin structurile mentale. Am distorsionat realitatile prin frici si separare. Am intrat in conflicte interminabile si am nesocotit vocea inimii. Am inversat valorile reale si ne-am lasat sedusi de competitie. Am conceput acte impotriva firii si nu am mai pus pret pe iubirea de sine. Ne-am obisnuit cu negarea, rezistenta, respingerea si reprimarea ca stari de zi cu zi, intr-un ritual domestic cu consecinte impovaratoare. Am uitat ca adevarata putere este iubirea. Si aceasta autosabotare noi am ales-o, la un anumit nivel, acceptand valul din aceasta dimensiune fizica. Este o interpretare voita a nondivinitatii cu destinatia impamantarii constiente a divinitatii. Ne-am proiectat jocul negarii a cine suntem tocmai pentru a ne redescoperi esentialitatea intr-o dinamica a fortelor energetice. Si toate acestea se pot schimba prin perceptia fata de realitate. In calitate de purtatori de adevar suntem inzestrati cu o forta de exprimare fara de egal si cu toate acestea ne-am separat de noi, de sufletul nostru, de mintea noastra, de corpul nostru. Am privit in afara si am adoptat doctrine care ne-au indepartat de cine suntem cu adevarat. Am uitat de noi, ne-am negat trairile, ne-am denaturat gandirea, ne-am amanat momente de gratie din motive ce nu corespundeau asteptarilor mintii.
Si toate
astea erau in conflict cu stiinta noastra
ca suntem speciali in felul nostru.
Si cum toate
sunt in ordinea firii, se ivesc si momentele cand se tulbura totul in viata, cand neintelegerea cere claritate, cand lacrimile
vor justificare, cand starea de sufocare
devine de nesuportat, cand durerea vrea sa se preschimbe si ajungem sa ne
intrebam – cum am ajuns aici?
Pai, ne-am
tot jucat si am creat ceea ce se numeste
,,viata noastra”. Si cum nimeni nu ne poate face sa suferim mai mult decat o facem noi insine, ne-am gasit
impielitati.
Cand privim in urma avem impresia ca am trait in cativa ani vieti
intregi. Intensitate, tradare de sine, masti, atasamente, descoperiri, innoiri,
ras, incredere, dezamagiri, neajunsuri, miracole, aha-uri, incantare, pace.
Sunt stari pe care le traim pe cand pasim pe Cale. Privind la ele
constatam ca seamana cu o ghilotina energetica. Cum sa ne mai descurcam cu
toate astea? Suntem pe campul de lupta cu mintea noastra, cu aspectele noastre,
cu cei din jurul nostru, in fapt cu tot Universul. Suntem prinsi intre toate
acestea, nedumeriti, tematori, dornici de siguranta. Ne simtim coplesiti de
singuratate in multe momente, vrem sa plecam Acasa, satui de atata lupta,
suferinta si neincredere. Au toate astea vreun sens? Este haos in noi. Incotro
sa o apucam? Mintea agitata cauta raspunsuri cu disperare. Obosim. Vrem sa fugim
departe de toate astea. Nu mai stim de noi si simtim ca o luam razna.
Cine sa ne mai inteleaga cand nu ne mai intelegem noi insine? Strigam in tacere, plangem de ni se rupe sufletul in noi, imploram, oftam
adanc, tremuram, suntem ametiti si sleiti de puteri. Nu mai intelegem nimic si nimic nu pare a mai
conta. Pentru ce toate astea?
Apoi vrem doar liniste. Doar atat, liniste....
Si respirand cu blandete constatam ca e un pic mai bine acum. Apare usurel
pacea. Mintea nu mai are puterea sa intervina. Corpul se simte si el obosit.
Renuntam la lupta si ne abandonam. Simtim un dor profund de... ceva ce credem
ca ne lipseste. Si Da, noi suntem cei care lipsim din propria viata. Este
aha-ul de care aveam nevoie in acest moment din Acum. Si simtim o imbratisare
plina de iubire care ne copleseste si ne face sa plangem. Plangem de bucurie ca
ne-am regasit, de fapt ne era dor de noi, de tot ceea ce suntem, de adevarul
din noi. Patrunsi de noua stare plina de pace doar ne dam voie sa fim si ne
rasfatam permitand momentului sa ne mangaie.
Apoi, apare magia: noi intelegeri, noi inceputuri.
Si e frumos, si e si greu dar, se merita.
Si
uite asa, printr-o intrebuintare a tragicului in comicul scenei din
viata terestra, ajungem sa recream autocunoasterea prin experimentare.
Doamne, ce mai calatorie...nebuna, nebuna, nebuna!
CLAUDIA
CLAUDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu