Ce
avem de aparat?
De
cand venim pe lume deprindem tehnica apararii – de mediu, de oameni straini, de cei
care nu ne sunt pe plac sau de situatii care presupunem ca ne pot genera o
multitudine de probleme.
Apoi, cand adoptam ceva idei cu iz veritabil, trecem la etapa in care ne aparam
crezurile ca fiind unicele adevaruri valabile. Ne face placere sa intram in
dezbateri aparand filozofii, concepte, sisteme de credinte pentru a ne
demonstra ,,superioritatea” prin ,,cunoastere”. Cei care nu ne impartasesc
intocmai vederile si indraznesc sa intre
in contradictie pe tema in discutie, au viata grea cu noi. Ei sunt in eroare, sunt
incapabili de a intelege, sunt necunoscatori ori sunt in realitati deformate.
Ajungem
sa omoram pentru asta – istoria ne este cel mai graitor exemplu.
Polemici,
conflicte, declaratii de razboi si actiuni extreme au amprentat istorii
personale, de grup, de religii, de natiuni.
Ne
aparam cu indarjire de abuzatori, de conspiratii (masoni, illuminati, etc.), de
sisteme sociale (comunisti, etc), politice (nationalisti, extremisti, etc.) sau
religioase (catolici, pocaiti, etc.), de scoli spirituale (yoghini,etc.), de
extraterestrii, de entitati dintre cele mai intunecoase vazute sau inchipuite
si de mai tot ce am considerat ca fiind amenintari.
Ne
aparam de tot ce nu isi gaseste loc in structura creata de noi privind ,,cum ar
trebui sa fie” acel... orice din realitatea noastra.
Ne
aparam de energii necorespunzatoare si ne tinem la distanta respectabila de ele sau ne cream protectii. Ne
tinem departe daca simtim ca se creaza dezacorduri in interactiunile noastre si pastram o liniste
aparenta potrivita imaginii de spiritual. Ne izolam de cei cu care nu
rezonam, evitam sa ne desfasuram fara
manusi de fata cu ceilalti si afisam mastile pretinse de gura lumii.
Ne
aparam de durere, de boli, de rani, de dusmani, de iad. Dar, cum de nu ne
aparam si de noi? Cum de tocmai de noi uitam in aceasta alergatura vesnica de a
da vina pe exterior, pe mereu altii sau pe vesnicul satana – raspunzator de tot
ce nu ne convine pentru a ne asuma responsabilitatea?
Aceste
influente exterioare pretindem ca ne perturba existenta dar, noi unde suntem in
acest peisaj? Si in ce rol ne regasim?
Ne
trezim in frici, vinovatii, obiceiuri, necesitati, complicitati, preluari si
prelucrari abile de concepte dureros de iluzorii. Atingem performanta sa ne
identificam indeajuns cu ele astfel incat sa ratacim simtamantul profund al realei
identitati.
Judecam,
partinim, etichetam si ne numim cei drepti si cu onoare, atotcunoscatori.
Elaboram strategii si agende pentru a ajuta fiinte aflate in impas sau vitregite
de soarta. Actele de caritate ne salveaza blazonul de oameni milosi cu suflet
mare. Asteptam vesnica recunostinta.
Acuzam, respingem, negam, manipulam,
controlam, lovim, distrugem, culmea - tocmai pentru a ne apara. Dar, apare un
moment in care incepem sa ne intrebam – noi ce aparam, de fapt? Ce protejam? Si
de cine?
Aparam
imaginea noastra, pozitia noastra, situatia noastra (averi, titluri,
diplome, nume si renume). Simplu, pentru ca sunt cele care ne reprezinta in lumea
valorilor devalorizate. Cine mai suntem fara ele? Ramanem cam dezbracati. Fara
costumul de gala mai gasim doar lipsuri pe interior.
Deci,
cine ne apara de noi? De gandurile noastre, de faptele noastre, de vinovatiile,
de bolile, de judecatiile, de compromisurile, de dependentele, de atasamentele,
de resentimentele, de furiile si de toti monstrii din noi? Avem puterea sa ne
privim in oglinda si sa recunoastem intunericul din noi?
Oare
nu ne aparam de o parte din noi care nu
ne convine si cu care nu reusim sa ne impacam? Oare nu ne punem piedici in a ne
descoperi ? Credem ca protectiile ne ajuta sa ocolim iadul? Asta sa fie
solutia? Ne-am pacali singuri.
Oare
nu proiectam dusmanul nostru din interior in afara? Oare temerile,
amenintarile, nesiguranta, lipsurile, durerile, tradarile, neimplinirile,
neincrederea, nu imbraca toate acestea masca conspiratiilor? Oare nu le-am
transformat in motive care sa ne distraga de la Calea noastra? Oare aceste
conspiratii nu reflecta propria noastra conspiratie de a ne tine departe de
cine suntem noi cu adevarat?
Ce
anume aparam?
Doar
ego-ul ne indeamna sa purtam lupte, sa dovedim, sa aparam. Si aparam ceea ce nu
suntem. Aparam sinele fals. Este un joc desavarsit al mintii creat cu scopul de
a justifica amanarea spre ascensiune. Mintea
nu are potenta de a intelege acest proces. Ea are insa abilitatea de a-l bloca
prin mentalizare.
Credibilizand
astfel de scenarii conspirative doar ne dam puterea si energia si devenim
sclavi ai unei lumi care se hraneste prin inconstienta noastra.
De
ce oare nu ne doare ceea ce nu facem pentru noi insine?
Noi
ne suntem cel mai de neintrecut dusman in comedia aceasta. Ramanem impamantati vieti
intregi pentru a ne razboi cu fantasmele exterioare decat sa alegem curajos a
privi inlauntrul nostru. Ne aparam prin cursuri savante, spirituale si
paranormale, fara numar, ne inghesuim in blocaje mentale si fugim cu temeinicie
de aspectele care ne bantuie. Ne place jocul acesta caci altfel nu l-am mai
crea. O alegere alternativa ne sperie atat de tare incat confortul actual ni se
pare a fi solutia optima.
Ce
aparam?
Trecutul,
chiar si viitorul, aceste disfunctii ale starii de constiinta. Prin problematica
neacceptarii dezlantuim reactii ce au ca esenta apararea. Eu-ul se apara
zgomotos in incercarea de a iesi triumfator. Dar, din zbuciumul creat, doar
simplitatea are sanse de izbanda. Cea mai scurta scurtatura spre descoperirea lui
Cine Suntem este confruntarea cu noi insine. Fata in fata, umanul si
divinul privindu-si creatiile cu
sinceritate, respect si recunostinta.
Doar
traind ironia topirii armurii intelegem
ca aparam ceva ce nu are legatura cu cine suntem noi cu adevarat. Urmeaza renuntarea la a mai convinge, la a
mai demonstra, la a mai antrena
conflicte, la a dovedi adevarul si integritatea. Toate acestea nu-si mai au
sens. Acum, doar Suntem.
CLAUDIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu