Clipa magică
În fiecare zi – împreună cu soarele –
Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face
nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să
credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi
va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică.
S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în
tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice.
Această clipă există – atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un
moment şi ne permite să înfăptuim miracole.
Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar
de cele mai multe ori e o cucerire. Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne
ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente
dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de
tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat
în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie
şi credinţă.
Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi
asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi,
niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc
înapoi – pentru că întotdeauna privim înapoi – îşi vor auzi inima şoptind: „Ce
ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a
ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc,
într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea:
certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.
Nefericiţi sunt cei care aud astfel de
vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice
ale vieţii se vor fi scurs deja. Trebuie să ascultăm copilul care am fost, care
încă trăieşte în noi. Acest copil cunoaşte înţelesul clipelor magice. Îi putem înăbuşi
oftatul, dar nu-l putem reduce la tăcere. [...]
Să fim atenţi la ceea ce copilul din noi
încearcă să ne spună. Să nu ne ruşinăm şi să nu-l înfricoşăm, deoarece se simte
singur şi abia dacă se face auzit. Să-l lăsăm să ia din când în când frâiele existenţei
noastre. Acest copil din noi spune că nici o zi nu seamănă cu cealaltă. Să-l
facem să se simtă iubit din nou. Să-i facem pe plac – chiar dacă asta ar
însemna să acţionăm într-un fel neobişnuit, chiar dacă ne-ar face să părem
nebuni în ochii altora. Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în
faţa lui Dumnezeu. Dacă ascultăm copilul pe care îl purtăm în suflet, ochii ne
vor străluci încă o dată. Dacă nu pierdem legătura cu acest copil, nu vom
pierde nici contactul cu viaţa!
PAULO COELHO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu